ALBI (albesc) I. vb. intr. 1 A se face alb: Pînzele să nu albească, Ci la soare să ’nnegrească (ALECS.) ¶ 2 A încărunți: nu una am văzut eu de cînd am albit (DEM.); proverb: capul de măgar nu albește niciodată (ZNN.), omul nesimțitor nu se trece, nu îmbătrînește ¶ 3 A se zări alb, a licări: pe coastele lor, cîteva sate albesc ca niște grămezi de marmoră (ALECS.); se vedea albind zăpada ca un ștergar alb, nemărginit (GN.) ¶ 4 fig. A-i ~ ochii, a aștepta zadarnic după ceva (ZNN.). II. vb. tr. 1 A face alb: clorul are proprietatea de a ~ ori-ce coloare organică ¶ 2 A încărunți: m’au albit necazurile; proverb: asta-i Neaga care a albit pe dracul (ZNN.), se zice despre o femeie rea ¶ 3 ~ pînza, a spăla pînza ¶ 4 A acoperi cu ceva alb: ninsoarea-l albise, căci ningea ca ’n mijlocul iernii (ISP.) ¶ 5 A da o coloare mai deschisă, a curăți: săpunul acesta i-a mai albit fața. III. vb. refl. 1 A se face alb: ori-ce ai încerca, nu se mai poate ~ , tot rămîne pată ¶ 2 A încărunți: M’am albit de griji, necazuri și fața mi s’a sbîrcit (PANN) ¶ 3 🌦 A se ~ de ziuă, a se face ziuă [lat. *albìre].