AMUȚI (-uțesc) I. vb. intr. 1 A deveni mut, a-și pierde graiul: cineva poate să amuțească în urma unei emoțiuni puternice, a unei boale ¶ 2 fig. A nu mai da semn de viață, a fi în neactivitate: politica predominînd, literatura a amuțit (NEGR.) ¶ 3 A nu mai vorbi cîtva timp, a tăcea de-odată: de-odată amuțirăm cu toții (VLAH.) ¶ 4 fig. A înceta de a mai face sgomot: cînd sosea în toiul horei, amuțea zarva (DLVR.); pianul amuțește ca prin farmec (CAR.). II. vb. tr. 1 A face pe cineva să ajungă mut: De gură m’au amuțit (SEV.) ¶ 2 fig. A opri ceva de a mai face sgomot: rîul... amuțindu-și valurile, adoarme sub un mal înalt de piatră (VLAH.). III. ‡vb. refl. A-și opri glasul, a tăcea: amuțește-te, pune mîna ta preste gura ta (BIBL.) [lat. *ammutīre < mutus].