amuțire² sf [At: CANTEMIR, ap. HEM 1120 / Pl: ~ri / E: amuți²] 1 Pierdere a graiului. 2 (Fig) Încetare a oricărui zgomot. 3 (Liv) Fenomen fonetic care constă în pronunțarea din ce în ce mai puțin perceptibilă, până la dispariția totală, a unui sunet.

amuțire¹ sf [At: DA / Pl: ~ri / E: amuți¹] 1-6 Asmuțire (1-6).

AMUȚIRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ◊ Fig. încetare a oricărui zgomot.

AMUȚIRE, amuțiri, s. f. Faptul de a amuți; pierderea facultății de a vorbi. ♦ Fig. Încetare a oricărui zgomot.

AMUȚIRE ~i f. 1) v. A AMUȚI. 2) lingv. Fenomen fonetic constând în pronunțarea din ce în ce mai slabă a unui sunet, până la dispariția lui totală. /v. a amuți

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea, a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

amuți² v [At: PSALT. SCH. 121/15 / Pzi: ~țesc și (înv) amut / E: lat* am-mutire cf muți] 1-2 vir A(-și) pierde graiul. 3 vi (Fig) A rămâne ca mut. 4 vtrf (Îe) A ~ pe cineva (de gură) A face pe cineva (prin vrajă sau argumente hotărâtoare) să-și piardă graiul sau să tacă din gură.

amuți¹ vt [At: DA / Pzi: ~țesc / E: amuța css] A asmuța.

AMUȚI (-uțesc) I. vb. intr. 1 A deveni mut, a-și pierde graiul: cineva poate să amuțească în urma unei emoțiuni puternice, a unei boale ¶ 2 fig. A nu mai da semn de viață, a fi în neactivitate: politica predominînd, literatura a amuțit (NEGR.) ¶ 3 A nu mai vorbi cîtva timp, a tăcea de-odată: de-odată amuțirăm cu toții (VLAH.) ¶ 4 fig. A înceta de a mai face sgomot: cînd sosea în toiul horei, amuțea zarva (DLVR.); pianul amuțește ca prin farmec (CAR.). II. vb. tr. 1 A face pe cineva să ajungă mut: De gură m’au amuțit (SEV.) ¶ 2 fig. A opri ceva de a mai face sgomot: rîul... amuțindu-și valurile, adoarme sub un mal înalt de piatră (VLAH.). III. ‡vb. refl. A-și opri glasul, a tăcea: amuțește-te, pune mîna ta preste gura ta (BIBL.) [lat. *ammutīre < mutus].

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se potoli, a se liniști, a înceta. – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muți (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

MUȚI vb. IV v. amuți.

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ♦ Fig. A înceta de a vorbi; a tăcea; a se liniști. [Var.: muți vb. IV] – Lat. *ammutire (< mutus „mut”).

A AMUȚI ~esc intranz. 1) A pierde facultatea de a vorbi; a deveni mut. ~ de frică. 2) fig. A înceta de a se manifesta; a tăcea. Vocile ~esc. /<lat. ammutire

amuțì v. 1. a (se) face mut;. 2. a rămânea mut (de sfială sau sperietură); 3. fig. în curând satul în vale amuțește EM. [Lat. *ADMUTESCERE].

amuțésc v. intr. (lat. ad, la, și mutesco. V. muțesc. Muțesc, devin mut: a amuțit de frică. Nu maĭ ripostez, tac: tunurile dușmanuluĭ aŭ amuțit. V. tr. Fac mut: frica l-a amuțit.

amuțire s. f., g.-d. art. amuțirii; pl. amuțiri

amuțire s. f., g.-d. art. amuțirii; pl. amuțiri

amuțire s. f., g.-d. art. amuțirii; pl. amuțiri

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, 3 sg. amuțește, imperf. 1 amuțeam; conj. prez. 1 sg. să amuțesc, 3 să amuțească

amuți (a ~) (a deveni mut) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 să amuțească

amuți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amuțesc, imperf. 3 sg. amuțea; conj. prez. 3 sg. și pl. amuțească

amuțesc, -țească 3 conj., -țit prt.

AMUȚI vb. 1. v. muți. 2. v. înceta.

AMUȚI vb. 1. (MED.) a muți. 2. a dispărea, a înceta, a se liniști, a muți, a se potoli, a se stinge. (Toate zgomotele au ~ în stradă.)

A amuți ≠ a se auzi

amuți (-țesc, -it), vb. – A deveni mut. – Mr. amuțăscu. Lat. *ammutῑre (Pușcariu 86; Candrea-Dens., 1191; DAR), cf. it. ammutire. Cf. mut. – Der. amuțeală, s. f. (amuțire).