ARMONIE (~ VOCALICĂ) Formă de asimilare progresivă, caracterizată prin adaptarea vocalismului afixelor* la acela al radicalului*. Este specifică limbilor aglutinante*, reflectând prezența unor restricții de distribuție a vocalelor în silabe succesive. În maghiară sau în turcă, de ex., vocala din afixul de plural al substantivelor variază în funcție de vocala din radical: magh. házak „case” vs. emberek „oameni”; tc. evler „case” vs. adamlar oameni". Condiționarea fenomenelor de armonie vocalică este dublă: fonetică, dar și morfologică. Armonia vocalică este un factor de consolidare a individualității unităților lexicale, contribuind la sudarea elementelor componente ale acestora. L.I.R.