ATON, -Ă 1. În fonetică, silabă dintr-un cuvânt sau cuvânt dintr-un grup sintactic lipsite de accent (vezi ACCENT). 2. În gramatica anumitor limbi, serie de forme de pronume personal* și pronume reflexiv* intrând în corelație cu formele accentuate*; sin. clitic pronominal; (formă) neaccentuată sau scurtă. • În română, unde flexiunea pronominală (în special, a pronumelui personal) se caracterizează printr-o bogăție mare a inventarului, s-au creat, pentru personale și reflexive, două serii de forme: atone (sau clitice) / accentuate, iar pentru formele atone, s-au creat alte două serii: cu î- protetic / fără proteza* lui î-. Vezi, pentru dativ, seria formelor atone personale: îmi, mi; îți, ți; îi, i; ne, ni; vă, vi; le, li și formele reflexive: își, și, iar pentru acuzativ, seria formelor atone personale: mă; te; îl, o; ne; vă; îi, le și forma de reflexiv se. La nominativ, spre deosebire de alte limbi (vezi fr.), româna nu cunoaște forma atonă, ca urmare a particularității ei sintactice de a avea subiect inclus*, echivalent, funcțional, cu un pronume aton. • În limbile care cunosc clitice, folosirea lor este dirijată de reguli stricte morfologice, sintactice și semantice. În română, care, tipologic, se caracterizează printr-o mare sensibilitate față de parametrul cliticelor. la regulile morfologice, sintactice și semantice, se adaugă valori și utilizări proprii semantice și pragmatice. a) Regulile morfologice ale formelor atone românești fixează: clasele de cuvinte în relație cu care se utilizează: verbe (îl văd, îi dau), substantive și adjective, când adjectivul precedă substantivul (în găndu-mi, în frumoasa-ți carte), prepoziții și locuțiuni prepoziționale (contra-mi, în juru-ți); poziția față de cuvântul principal, în antepunere vs. postpunere (mi-a spus, dar în gându-mi); poziția în raport cu anumite forme din paradigma cuvântului principal (îl văd, dar văzându-I), diferită, uneori, și în funcție de forma cliticului (l-am văzut, dar am văzut-o) sau de perioada istorică și de stilul funcțional în care se folosește (arh. știu-o, pomeni-lă în Codicele Voronețean), față de construcțiile actuale o știu, îl pomeni, arh. și reg. închinare-i-aș, față de forma actuală literară i-aș închina); anumite reguli de grupare cu alte clitice pronominale și adverbiale (mi se pune, mi-o dă, mi-o mai dă) sau cu auxiliare* (ți-am spus, îl voi da, am să-l dau) etc.; b) Regulile sintactice fixează modul în care formele atone absorb trăsăturile de caz și de rol tematic* de la vecinătatea verbală, iar în cazul special al românei, care se caracterizează prin prezența dublării*, fixează și regulile sintactice de dublare; c) Regulile semantice privesc folosirile cliticelor ca substitute* și ca deictice*, deci modul special în care aceste pronume își procură referința (vezi LEGARE). În cazul aparte al limbii române, înregistrează și folosirea specială a cliticului de dativ cu valoare posesivă* (i-au plecat copiii, și-a pierdut cartea), precum și a celui de acuzativ, având rolul de marcă suplimentară a individualizării*, în cazul în care dublează un nominal animat (ex. îl strig pe student); d) Utilizările pragmatice proprii limbii române au în vedere funcții speciale ale cliticelor pronominale care, în anumite contexte, devin asemantice, nemaifiind cuprinse în lanțuri* de procurare a referinței (exclud, în aceste construcții, dublarea); cliticul dobândește, în cazul dativului etic* (ex. Pe unde-mi umbli), al acuzativului și al dativului neutru* (ex. a șters-o; a luat-o la sănătoasa), al reflexivului obligatoriu, dinamic* (ex. a se cărăbăni, a se gudura, a se căciuli), rolul special de marcă afectivă, participativă, de concentrare a focus-ului comunicativ. Vezi ACCENTUAT; CLITIC; PERSONAL; REFLEXIV. G.P.D.