BÎNTUI (-uesc, -uiu) vb. tr. și intr. 1 A aduce mari supărări, a face mari stricăciuni, unei țări, unui ținut, etc. (vorb. în spec. de pagubele aduse de năvălirile dușmane, de cetele de tîlhari, etc.): gloate puternice... bîntue laturile împărăției romane (VLAH.) ¶ 2A aduce multă vătămare, a face mari stricăciuni, a pustii (vorb. de pagubele făcute de unele animale, de fenomene atmosferice, etc): auzind de niște pasări grozave ce bîntuiau țara (ISP.) ¶ 3 A pricinui mari pierderi, a pustii (vorb. de o epidemie): frigurile palustre bîntue satele așezate în preajma acestei regiuni pline de mlaștini ¶ 4 A chinui, a munci (vorb. de duhuri necurate): să te înveți tu de altă dată a ~ oamenii, Sarsailă spurcat ce ești! (CRG.) ¶ 5 A asupri, a chinui, a face mari neajunsuri: mai ales pe boieri îi bîntuia și-i muncea cu răutate (ODOB.) ¶ 6 ‡A vătăma: și încue Dumnezeu gurile leilor și n’au bîntuit pre Daniil (BIBL.) ¶ 7 ‡A ispiti [ung. bàntani].