BLEGIT, -Ă, blegiți, -te, adj. (Despre urechile animalelor) Care atîrnă (moale) în jos; (despre urechile oamenilor) depărtat de cap și aplecat în jos; bleg, pleoștit. Avea urechile blegite, ca niște foi de ceapă. SAHIA, N. 92. Braica, Grivei și Dudaș, cu botul la pămînt, cu urechile blegite, cu coada întinsă, aleargă fără îndurare. ODOBESCU, S. III 41.