busolă s.f. Instrument de măsură bazat pe cuplul de forțe exercitat asupra unui ac magnetic sau asupra unui electromagnet de către cîmpul magnetic terestru, alcătuit dintr-un cadran gradat și un ac magnetic mobil care, lăsat liber, indică direcția N-S, permițînd astfel orientarea pe teren. Umblu cu busola-n buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul (SEBAST.). ◊ Expr. A-și pierde busola = a se zăpăci; a-și pierde dreapta judecată, simțul măsurii. ♦ Fig. Călăuză, conducător. • acc. și (înv.) busolă. pl. -e. și (înv.) pusolă s.f. /<it. bussola, fr. boussole, germ. Bussolen, ngr. μπούσουλας.