bă, fă, hăi, mă, măi; măre, bre Toate aceste cuvinte au o întrebuințare similară : interjecții de adresare către persoana a Il-a. Fă se întrebuințează pentru feminin (cu varianta fa), bă și mă pentru masculin (cu observația că bă este mai vulgar decît mă, iar mă are varianta măi. În timpul din urmă fă fiind simțit ca deosebit de grosolan, este înlocuit adesea prin măi (n-am auzit niciodată mă adresat unei femei, cum pomenește V. Rusu, „Limba romînă”, 1959, nr. 1, p. 52-60). După știința mea, hăi nu se folosește decît pentru femei și numai în urma unui nume de botez sau după fată, mamă, femeie etc.: fată hăi, Ioană hăi. Bre se întrebuințează pentru bărbați și pentru femei. Măre are o poziție aparte, căci nu se folosește pentru a chema pe cineva sau pentru a-i atrage atenția, ci pentru a marca uimirea vorbitorului. Chiar cînd e însoțit de un nume de persoană, el nu e egal cu mă (Dar ce vrei, mări, Cătălin, la Eminescu, Luceafărul, e altceva decit mă, Cătălin) și e singurul care nu poate fi socotit grosolan. În ce privește originea, toate dicționarele sînt de acord că, fa e o scurtare a lui fată (DRG adaugă că fă e scurtat de la, „fămeie, pe cînd DA crede că fa a devenit fă sub influența, lui mă); bă nu e explicat nicăieri ; mă e considerat de obicei ca o ”scurtare a lui măi, eare însă rămîne neexplicat (singur TDRG explică pe mă ca o scurtare din măre, care rămîne fără explicație, „în timp ce CADE trimite pentru măre la măi; DU trimite pentru măre la alb. more, iar pe bre îl explică prin ture bre, fiind urmat în această privință de toate celelalte dicționare, deși cuvintul apare și în bulgară (6pe), în albaneză (bre), în ”sîrbă (bre) și în greacă (6p£). , Mi se pare însă că nu e posibil să despărțim toate aceste interjecții între ele și că o explicație care lasă o parte dintre ele „nelămurite nu poate fi considerată ca definitivă. Dacă fa, fă se explică prin fată, fămeie, dacă, să zicem, bă s-ar explica prin bărbat (deși se folosește și pentru copii), ar fi indispensabil să putem arăta că și mă are o origine analogă. Dar așa ceva nu avem (desigur, nu ne vom opri la bg. Mac). Originea lui ”măre nu pare atit de misterioasă, de vreme ce bulgara cunoaște „pe mapă, adresat; femeilor, alături de ndpe, adresat; fără deose- ”bire de sex, iar acesta se regăsește în greacă, albaneză și, fără „îndoială, este vocativul de la gr. uopse ”prost„. Nu tot; de aici ”vine, cu sineopa vocalei neaccentuate, bre? Singurul lucru ne- „explicat este accentul pe inițială în măre (și, eventual, vocala din prima silabă a rom. măre, față de bg. mope). Accentul s-ar putea, explica prin faptul că interjecția va fi fost adesea neaccen- . ”tuată în frază, după care s-a putut repune accentul pe cealaltă silabă, iar o ar fi devenit bg. a, rom. ă, ca în manacmup, „mănăstire. ”În „Viața romînească”, XXII (1930), nr. 11-12, p. 129- „137, am explicat unele particularități ale acestor interjecții : alături de făi există hăi, așa cum alături de măexistă bă, forme explicabile prin deschiderea prematură, la strigăte, a gurii, care transformă pe f în h și pe b în m (vezi pentru această idee Bogrea, DR, III (1923), p. 738, nota); făi, măi se explică prin lungirea vocalei strigate ă din fă, mă (alte exemple în articolul citat). Deci nu rămîn în față decât fă și mă. Pent explicarea acestora cred că se merge prea departe. Așa cum n ”căutăm un cuvînt începînd cu he sau cu ho ca să explicăm inter- jecțiile he și ho, nu este necesar să recurgem la fămeie sau la bărbat ca să explicăm pe fă și mă : e vorba de interjecții primare, cărora cu timpul li s-a precizat și diferențiat înțelesul și între- buințarea.