clefăit² av [At: MDA ms / E: clefăi] 1 (D. felul în care mănâncă cineva) Zgomotos și neplăcut privirii. 2 (D. felul în care vorbește cineva; fig) Articulat prost.

CLEFĂI, clefăi, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A mânca urât și cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide și a închide gura plescăind. ♦ Fig. A vorbi repede, nedeslușit, articulând prost cuvintele. 3. Intranz. A produce un zgomot caracteristic umblând prin noroi. – Formație onomatopeică.

ceflăit², ~ă a vz clefăit²

CLEFĂI, clefăi, vb. IV. Intranz. 1. A mînca cu zgomot, a plescăi; a clefeti. V. molfăi. Rupse o margine din pîine și începu să clefăie încet. STĂNOIU, C. I. 164. La dejun, Dan înfulica bucături mari și clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 198. ◊ Tranz. Se mai oprește calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie. STANCU, D. 327. O mînă... ținea funia vitei, care nu mai clefăia iarba de dinainte-i. PAS, L. I 138. 2. A deschide și a închide gura plescăind. Trăgea aer în piept, clefăind și pocnind din limbă cu... plăcere. GALAN, Z. R. 237. 8. 3. A plescăi mergînd prin noroi. Dricul primăriei clefăia prin glod. LESNEA, C. D. 87. – Prez. ind. și: clefăiesc (BOGZA, Ț. 89). – Variantă: clepăi (DUMITRIU, N. 176) vb. IV.