CLĂNȚĂ(N)I (-ănesc, -ăesc), pers. a 3-a: -ă(n)ește, -ăne,-ăe) vb. tr. A face sgomot bătînd într’un fier: puneam mîna pe pușcă și-i clănțăneam oțelele (GN.). II. vb. intr. 1 A face sgomot cu clanța ușii: Nanina... clănțăni și strigă mai tare: deschideți! (D.-ZAMF.) ¶ 2 A face sgomot cu un obiect de fier sau bătînd într’un fier: se împrejură cu ea casa clănțănind din clește (MAR.) ¶ 3 A ciocni dinții unii de alții, din amîndouă fălcile (de frig, de frică, etc.): nu vorbea, ci bîlbîia, de tare ce-i clănțăneau măselele în gură (GN.); simțea părul sburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțăind (NEGR.); Ⓕ: gîtul șipului începu să clănțănească tare pe buzele paharului (CAR.) ¶ 4 Ⓕ A-i toca gura, a nu mai tăcea din gură, a flecări [comp. rut. klancati].