CRÎNG, crînguri, s. n. 1. Pădurice de arbori tineri și de lăstari. Intr-un crîng ce-l vezi, ca-n vis, Stins mijind spre zări de lume, E o zină fără nume Cu ochi mari – un cer deschis. TOMA, C. V. 140. Nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau... nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desișurile crîngurilor. ISPIRESCU, L. 58. E-un miros de tei în crînguri, Dulce-i umbra de răchiți, Și sîntem atît de singuri Și atît de fericiți! EMINESCU, O. I 210. Prin crînguri tăcute Apa-i răcoroasă, Frunza e umbroasă. TEODORESCU, P. P. 435. ♦ Loc acoperit cu arbuști, cu tufe; tufăriș, desiș. Către seară cînd el cîntă, glasul lui tremurător Mînă somnul în spre crîngul de tufani de iasomie, Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori. D. ZAMFIRESCU, la MACEDONSKI, O. IV 52. 2. (Rar, determinat prin «al cerului») Boltă cerească, firmament. S-au dus sub crîngul cerului. SBIERA, P. 91. Și noi ne-am luat Din conac în conac, Pe cai de olac, Pe crîngul cerului, Pe fața pămîntului. SEVASTOS, N. 100.