curmătúră, curmături, s.f. 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Valea dintre două dealuri apropiate: „Două dâmburi șî pântre ele-i curmătură” (ALRRM, 1973; h. 684). 3. Tăietură: „Tăiem on lemn și zâcem că l-am curmat” (Berbești); „Am tăiet on lemn și l-am curmat la vârf, să teamă curmătură” (Săpânța). 4. Urmă în pământ făcută de roata carului. 5. Urma lăsată de brăcinar: „Te legi strâns cu o sfoară, ți s-a făcut o curmătură” (Bârsana). ■ (top.) Curmătură, deal, pășune în Drăghia, Ungureni (Vișovan, 2008). (Sec. XVI). – Din curma + suf. -(ă)tură (DEX, MDA).