CĂPĂTÎIU (pl. -îie) sn. 1 Pernă (de sub cap) ¶ 2 pr. ext. Ori-ce-și pune cineva sub cap, cînd se culcă: apoi pusei mîinile ~ și mă lungii cu fața în sus DLVR.; ziua mi-i geantă și noaptea mi-i ~, cînd dorm VLAH. ¶ 3 Partea patului unde se pune perna, unde-și pune cineva capul, cînd se culcă ¶ 4 Fig. Casă, adăpost; a(-și) face un ~, a (se) căpătui, a (se) stabili, a da, (a-și găsi) un mijloc de traiu; om fără ~, om fără nici un rost, fără ocupațiune, fără casă, fără masă, vagabond ¶ 5 Urmă, locul unde e dus cineva: nu știa de ~l tatălui tău I. -GH. ¶ 6 Capăt, extremitate; proverb: ciomagul are două căpătîie; n’are nici coadă nici ~, n’are nici un sens, nici o rațiune; a da de ~, a scoate la capăt, a descurca; a ieși la ~, a o scoate la ~, a sfîrși cu bine, a izbuti; a o scoate la capăt ¶ 7 Bucată ruptă sau tăiată dintr’un lemn, dintr’o sfoară, etc. ¶ 8 Lemn scurt și gros ce se pune subt o bute, subt o ladă, etc., ca să nu se atingă de umezeala pămîntului: tocitorile sînt așezate frumos pe căpătîie ODOB. ¶ 9 Băn. Sarcină de lemne ce se poartă pe cap [lat. capĭtaneum].