dăráb, dăraburi, (darab, dărabă), s.n. (reg.) Bucată, porție, felie: „Cum o vinit balauru', o scos paloșu și l-o tăiet tăt dăraburi” (Bilțiu, 2007: 61); „Aicea, pân darabu esta de țară, nu să face nimica, tare-i săracă, că-s numa munți” (Papahagi, 1925: 328). ■ (onom.) Darabuș, Darabă, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. darab „bucată” (DEX, MDA).