DEOSEBIRE, OSEBIRE sf. 1 Faptul de a (se) (de) osebi: nu iubea pe una sau pe două, ci pe toate fără osebire (GN.) ¶ 2 Ceea ce face ca un lucru să se deosebească de altul, ca o persoană să nu semene, să nu fie la fel cu alta; (mai) cu ~, mai ales, mai cu seamă, în deosebi.