dregătorie sf [At: COD. VOR. 54/12-13 / V: (înv) der~, dir~ / Pl: ~ii / E: dregător + -ie ] (Înv) 1 Funcția de dregător (1). 2 Rangul de dregător (1). 3 (Îlav) Din ~ În mod oficial. 4 (Îe) A-și face ~a A-și îndeplini funcția. 5 Conducere. 6 Poruncă. 7 (Mai ales în Imperiul Roman) Provincia condusă de un dregător (4).

DREGĂTORIE, dregătorii, s. f. (Învechit) Funcție înaltă, demnitate, slujbă laică sau eclesiastică; autoritate publică. Duca-vodă știe că vii și te-așteaptă, dînd porunci la toate dregătoriile pînă la Iași să fii bine primit. SADOVEANU, Z. C. 13. Cu tot respectul cuvenit mesei, cuvenit bătrîneții și dregătoriei părintelui arhondar, cei doi călugări schimbau cu Silviu priviri tainice. GALACTION, O. I 569. Comandantul-șef al oștirii și-a sfîrșit tocmai trebile militărești, ca secretar de stat, la înalta dregătorie ce i-a fost încredințată. MACEDONSKI, O. III 39. ◊ A-și face dregătoria = a-și îndeplini funcția. (Atestat în forma diregătorie) [Împăratul] își făcu diregătoria, dar gîndul îi era tot la fata cea mai mică. RETEGANUL, P. II 23. ♦ (Rar) Judecătorie. Merse deci pe la toate dregătoriile și fu străgănit prin judecăți mai mulți ani, fără să-și dobîndească dreptatea. ISPIRESCU, L. 277. – Variantă: (regional) diregătorie s. f.

DREGĂTORIE ~i f. Funcție de dregător; rang înalt. [Art. dregătoria; G.-D. dregătoriei; Sil. -ri-e] /dregător + suf. ~ie

dregătorie f. funcțiune înaltă.

dregătoríe f. (d. dregător). Vechĭ. Funcțiune maĭ însemnată. – Și direg- și dereg-.

deregătorie sf vz dregătorie

dregătorie s. f., art. dregătoria, g.-d. art. dregătoriei; pl. dregătorii, art. dregătoriile (desp. -ri-i-) corectat(ă)

dregătorie s. f., art. dregătoria, g.-d. art. dregătoriei; pl. dregătorii, art. dregătoriile

dregătorie s. f., art. dregătoria, g.-d. art. dregătoriei; pl. dregătorii, art. dregătoriile

DREGĂTORIE s. v. demnitate, poziție, rang, treaptă.

dregătorie s. v. DEMNITATE. POZIȚIE. RANG. TREAPTĂ.