FULGERA (-eră) I. vb. unipers. intr. 🌦 1 A se produce fulgere: fulgera a furtună dinspre miază-noapte VLAH.; cînd fulgeră, să nu stai lîngă cîine sau pisică, căci te va trăsni GOR. ¶ 2 A produce fulgere: Să văd norii fulgerînd ALECS.; Fig.: (păgînii) în toate părțile fulgerau și trăsneau cu armele lor GR. -UR; tună și fulgeră de mînie ¶ 3 A luci ca un fulger, a scînteia ¶ 4 Fig. A trece repede ca un fulger: n’am graiu să spun ce-mi fulgera prin creieri în acel moment suprem GN.. II. vr. tr. 1 A lovi ca fulgerul, a trăsni: fulgerate-ar Dumnezeui GRM.; să nu îndrăznești să te miști, că te fulger; Fig.: Iar popii fulgerau blăsteme COȘB. ¶ 2 A săgeta: junghiurile care mă fulgerau ia fie-care răsuflare BR. -VN.; numai din cînd în cînd îi fulgeră, cu cîte o uitătură BAS. [lat. vulg. fulgĕrare < fulgurare]. III. vb. refl. 🩺 pop. A căpăta fulgerătură: oaia s’a fulgerat.