fundătúră, fundături, s.f. 1. Partea de deasupra portiței (uștior), la porțile maramureșene, formată din scânduri de brad traforate (cu figuri geometrice); uneori este alcătuită din șipci dispuse vertical sau în formă de grătar: „Fundătura are valoare strict estetică” (Nistor, 1977: 22). 2. Drum înfundat, închis. – Din (în)funda „a închide, a astupa” + suf. -ătură (DEX, MDA).