FURCĂ (pl. -ci) sf. 1 🚜 Unealtă alcătuită dintr’o prăjină de lemn tare terminată prin doi sau trei craci ascuțiți și încovoiați, numiți „coarne”; cu ajutorul ei se strînge fînul, se întorc sau se cară snopii, etc. (🖼 2237) ¶ 2 pr. anal. Nume dat la diferite lucruri ce prezintă doi craci ca și furca; furca puțului, stîlpul, între cracii de sus ai căruia oscilează cumpăna puțului (👉 PUȚ): lîngă un puț părăsit, cu ghizdurile desfăcute și cu furca strîmbă LUNG.; furca scrînciobului, stîlpul orizontal de care e fixat scrînciobul; furca carului, numită și „pisc” sau „gruiu”, partea carului, fixată de osie, care leagă inima de proțap; 🫀 furca pieptului, extremitatea inferioară a sternului: fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului CAR. ¶ 3 💒 Fie-care din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești ¶ 4 Par cu două crăcane în partea de sus ce se împlîntă în pămînt la construirea unui pătul sau pentru alte scopuri ¶ 5 🐑 O crestătură ce se face la urechile oilor, numită și „furculiță” ¶ 6 pl. Spînzurătoare: într’acel loc ce au furat dobitocul acolo să-l spînzure în furci PRV. -MB. ¶ 7 🏛 Furcile caudine 👉 CAUDIN ¶ 8 Băț, la capătul căruia se leagă caierul (de cînepă, de in, de lînă) spre a fi tors (🖼 2238-2244); a da de ~, a da de făcut, de împlinit lucruri grele, istovitoare; a (mai) avea de ~, a avea încă unele lucruri grele de făcut, unele greutăți de învins; a bate ~, a bate sdravăn; a ținea ~, a ținea morțiș ¶ 9 Șezătoare, unde se toarce cu furca: cîntau cu toatele cînd erau la ~ ISP.; familiar: vorbe de ~, vorbe de clacă [lat. furca].