ISPRAVĂ (pl. -ăvi) sf. 1 Faptă, lucrare isprăvită, săvîrșită bine, îndeplinită cu succes: chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale (ISP.); în sens rău și iron.: tot orașul fierbea de isprăvile lui și-l arată cu degetul (VLAH.); bună ~ făcuși și de astădată! ¶ 2 Izbîndă într’o întreprindere, succes: Ercule făcu cele mai mari isprăvi de vitejie (ISP.); cu prea multă grabă, nu faci nici o ~ (ZNN.) ¶ 3 Rezultat, urmare: iată frumoasele isprăvi a învățăturii papistașilor! (NEGR.); a nu face nici o ~; a se întoarce fără ~ ¶ 4 ‡ Autorizație: nu va putea el singur cu voia lui să ia, ce trebuiaște să ia ~ de la judecătoriu (PRV.-MB.) ¶ 5 ‡ Rost, motiv: bărbatul ... să o bată ... iară nu cu vrăjmășie, fără vină și fără ~ (PRV.-MB.) ¶ 6 De ~, a) de treabă, cum se cade: ai noștri s’au ales tot oameni harnici și de ~ (VLAH.); era un bărbat nu se poate mai de ~ (CAR.); b) bine de tot; cu desăvîrșire, cu totul: a dormi de toată isprava (ZNN.); duduca Bălășa înălbi cu de ~ la cap (GN.); de nu să va face greșala de tot, de ~... atunce răpitoriul nu să va certa cu moarte (PRV.-LP.) [vsl.]