❍JURUINȚĂ, †GIURUINȚĂ (pl. -țe, -ți) sf. Mold. Bucov. Făgăduință solemnă, făgăduială: după multe lincote și giuruințe ce-i va fi giuruit (PRV.-LP.); nu ți-e milă de o ticăloasă fată pe care ai adimenit-o cu juruinți mincinoase? (NEGR.); câpătînd străinul juruința, au înhățat carul de osie (SB.) [jurui].