LAMURĂ s. f. Partea cea mai bună, mai curată, mai aleasă dintr-un lucru; floarea, fruntea unui lucru. Lamura grîului. Lamura făinii. ▭ Umblau albinele la cules și strîngeau la știubeie lamura florilor. SADOVEANU, O. III 411. ◊ Fig. Oricare ar fi lamura adevărului, Parțîcul era... un pămînt de sudalmă și de otravă. CAMILAR, N. II 7. Vorbirea ta mi-i lamura de miere. EMINESCU, O. IV 283.