LEHAMETE, LEHAMITE adv. Mold. Bucov. în loc.: mi-e ~, mi-e silă, sînt sătul pînă în gît: de la un timp te saturi și de somn... și ți-i lehamete și de dînsul (SB.); nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor (CRG.); am înțeles că-i lehamite și lui de atîta vorbă (GRIG.) [rut. lyho „ciudat, rău, nenorocos”, cu finalul-mite din pasămite, cogemite, etc.].