MÎNUIRE s. f. Acțiunea de a m î n u i. 1. Întrebuințare, folosire (pricepută) a unui instrument, a unei unelte, a unei arme etc. cu ajutorul mîinilor. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Cînd a ajuns băiatul la vreo șase anișori, împăratul a-nsărcinat pe un curtean de credință să-l învețe mînuirea armelor. CARAGIALE, O. II, 150. Gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. ODOBESCU, S. III, 75, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Pentru vrednicia arătată în mînuirea săbiilor, vă tocmesc în leafă. CAMILAR, C. P. 79. ◊ F i g. Tîrgoviște, loc foarte priincios pentru apărare și mînuirea intrigelor. . . în contra lui Tudor Vladimirescu. FILIMON, O. I, 282. Din mînuirea cu ușurință a limbei românești. . . urmează că tălmăcitorul era român. CONV. LIT. VII, 327. Condiția fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mănuire perfectă a limbei materne. MAIORESCU, CR. II, 310. Ziarele centrale și locale au datoria să îmbunătățească necontenit mînuirea criticii și autocriticii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 799. Marea majoritate a poemelor. . . suferă de pe urma acestei considerații scăzute pe care autorul o acordă cunoașterii și mînuirii limbii. V. ROM. ianuarie 1954, 222. 2. (Urmat de determinarea „bani”, „fonduri”) Administrare, manipulare a unei gestiuni (publice). 3. (Rar) Conducere a unui animal, a unui vehicul etc. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. – Pl.: (rar) mînuiri. - Și: (regional) mănuíre s. f. – V. mînui.