MECÉT s. n. 1. (Învechit) Moschee mică ; p. g e n e r. moschee ; loc de închinăciune la turci. Dezgropară pe pași de pin biserici ce le făcusă meceturi. NECULCE, L. 146. Mitropolia din București au făcut-o mecet, di s-închină într-însa pașii. id. ib. 353. Meccit turcesc a să zidi sau besearicâ în geamie a să preface până la vreamile noastre n-am văzut. CANTEMIR, HR. 107. Începură turcii a coprinde țeara Românească și a-și face lăcașuri și meceturi (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 277. Un arătos mecet. CĂLĂTORIE, I, 25^r/1. Sînt supt minareaua unui mecet. LEON ASACHI, B. 57/4. Adrianopolul are unsprezece porți, se împarte în mai multe mahalale și coprinde două saraiuri, 40 de meceturi, între care a lui Selim II este însemnat. CR (1 829), 199²/20. Creditorii turci așezîndu-se în Tîrgoviștea începuseră a-și face lăcașuri și meceturi sau locuri de rugăciune. XENOPOL, I. R. V, 144. Strigă paș-al Diului Din vîrful mecetului. ANT. LIT. POP. I, 353. 2. (Învechit și regional) Cimitir turcesc. Cf. ȘIO II₁, 255. Să-l fi dus la mecet, In poala lui Maomet. TEODORESCU, P. P. 131, cf. RĂDULESCU-CODIN, L. 129. 3. (Regional) Clădire mare, falnică. Piatră pe piatră nu va rămînea din meceturile blestemate, ridicate de acest înfiorător gîde. CIAUȘANU, R. SCUT. 91, cf. id. GL., CHEST. II 53/97. ♦ (În fostul județ Gorj) Lucru făcut cu temei, lucru strașnic. PAȘCA, GL. - Pl.: meceturi. - Și: (învechit) meccít s. n, – Din bg. мечеть, rus. мечеть. Cf. tc. m e s c i t.