MELOPÉE s. f. 1. Arta declamației la vechii greci; arta de a compune muzică (pentru versuri) ; totalitatea regulilor compoziției muzicale. Cf. ANTONESCU, D., ȘĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. 2. Melodie lentă, ritmică, monotonă, care exprimă tristețe, melancolie și care acompania altădată o declamație (v. r e c i t a t i v); p. ext. compoziție muzicală, m e l o d i e (1). O muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera lui Guilom Tell a lui Bossini. . . Ce minunată interpretațiune a vieței vînătorești, este, în adevăr, această măiastră melopee. ODOBESCU, S. III, 93. Sus în templu, melopee și fiori de harfă învie. GALACTION, O. 18. S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor. TOPÎRCEANU, S. A. 69, cf. id. B. 52. Copilul luă cartea și reîncepu monoton ca o melopee a plictiselei: „Fierul, fonta și oțelul”. C. PETRESCU, Î. II, 166. Murmurînd melopei bizantine, se cufundă ca într-un abur al altei stări. SADOVEANU, O. IX, 35, cf. 235. Amestec de dans, cor, melopei. . . o reprezentație originală, de o stranie frumusețe. V. ROM. aprilie 1 954, 65. ◊ F i g. Dulce și tristă, melopeea bietului greieruș parcă vine din trecutul veșnic și tremură spre întunecatul viitor. SADOVEANU, O. VI, 240. Muzica blîndă a greierilor, care pretutindeni pe pămînt umplu nopțile de melopeea lor guralivă și ușuratică. RALEA, O. 33. – Pl.: melopei și (rar) melopee. – Din fr. mélopée.