mir (miruri), s. n. – 1. Balsam de uns. – 2. Untdelemn sfințit. – 3. Frunte. – Mr. mir. Ngr. μύρον (Roesler 572; Murnu 37), în parte prin intermediul sl. miro, cf. bg., rus. miro. – Der. mirui, vb. (a unge cu mir), din sl. mirovati < ngr. μυρώνω; mirodenie, s. f. (înv., aromă), din ngr. μυροδία „parfum”, sl. (bg.) mirodija; mirodenie, s. f. (aromă; vioară-de-noapte, nopticioasă, Hesperis tristis), din cuvîntul anterior; mironosiță, s. f. (femeie care a uns cu smirnă corpul lui Iisus; fandosită, ipocrită), din sl. mironosica. Cf. mireasmă, miros, mire.