MORAVURI s. n. pl. Obiceiuri, deprinderi ale unui popor, ale unei clase sociale, ale unu: mediu social; purtări, apucături, deprinderi ah unei persoane. Cf. NEGULICI. Împodobind moravurile oamenilor, au înfățoșat puterea și frumusețea cuvîntului. CALENDAR (1852), XVIII/10. Loviri ascuțite împotriva relelor moravuri ale societății. ROM. LIT. 429²/11, cf. COSTINESCU. Lucruri ș moravuri au fost măturate de suflarea civilizației moderne. CARAGIALE, O. IV, 96, cf. BARCIANU. Opera lui are ca obiect moravurile dintr-o vreme de tranziție. IBRĂILEANU, S. L. 88. Ginerele e băiat de la țară cu moravuri de la patruzeci și opt. REBREANU, R. I, 29. Stăpînă-sa. . . era o femeie cu moravuri culpabile. GALACTION, O. 304 Moravuri barbare sînt acelea din cunoscuta legendă a infanților de Lara. CĂLINESCU, I. 54 Cînd au început în curțile de la Iași moravurile de la Versailles, boierii și-au părăsit moșiile. RALEA, S. T. I, 17. Cunoștea țara, cunoștea oamenii cunoștea moravurile. STANCU, R. A. IV, 418. ◊ Bunele moravuri = decență în comportare; evitare a tot ce poate fi interpretat ca obscen. Infracțiune contra bunelor moravuri. – Din năravuri, refăcut după lat. mos, moris