MOTAN s. m. 1. Masculul pisicii; cotoi, pisoi, (popular) mît (I 1), (regional) mîtîrlan, mîtoc¹, mihoc¹. Găsii o băbuță . . . încungiurată de căței și de motani. NEGRUZZI, S. I, 68, cf. 3. Pricep acu de ce ești supărată pe el. . . Pentru că ți-o împușcat motanu cel alb ? ALECSANDRI,. T. I, 344. Și motanul toarce-n sobă. EMINESCU, O. I, 48. Să înșomoltăcim motanul ista al meu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Motanul nu se mai zărea din cenușa din vatră. BUJOR, S. 55. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 7. Toarce ca motanul, se zice despre cel care se bucură de orice. Cf. ZANNE, P. IX, 664. ◊ E x p r. Ca un motan plouat = (despre oameni) fără chef, abătut, descurajat. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Epitet dat unei persoane viclene, ipocrite sau tăcute, morocănoase. Cf. COSTINESCU, ALR I 1 558/536. 2. (Bot.; regional) Barba-ursului (Equisetum arvense) (Șieuț-Bistrița). ALR I 1 952/223. – Pl.: motani. – Cf. m o t o c¹.