MOZAIC¹ s. n. 1. Lucrare de tehnică decorativă, care constă în asamblarea artistică a unor plăci sau cuburi mici de marmură, ceramică, sticlă, smalț etc. care se lipesc între ele și se fixează pe fața materialului de construcție printr-un liant de ciment sau de mastic. De curînd s-au aflat aci două bucăți de mozaic în două fețe, alb și negru. CR (1830), 424¹/18. Totimea literaturii samănă o mozaică, a căria pietricele. . . nu sînt unite cu ipsos. RUSSO, S. 92. în sala aceasta se află mozaice, statuie și diferite antichități romane. FILIMON, O. II, 155. Palat de marmoră antică Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică. ALECSANDRI, POEZII, 263. Nișele . . . erau altădată decorate cu mozaice, înfățișînd pe cei 12 apostoli. BOLINTINEANU, ap. CADE. Deasupra tronului, portretul lui Ștefan cel Mare, lucrat în mozaic venețian. DELAVRANCEA, O. II, 164. Biserica a suferit. . . o prefacere totală, și mormintele au dispărut astfel, și aici, supt scîndurile și mozaicul din vremea noastră. IORGA, C. I. I, 15. Lumina candelei, din care se preling nestemate verzi și se fărîmă de mozaicul sclivisit cu acid fenic. KLOPȘTOCK, F. 227, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/5. Se înălța o clădire mult mai mare: coloane sculptate, statui, mozaicuri o împodobeau cu o bogăție de piatră, granit și marmoră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 806. Direcția interzicea cu asprime elevilor săi să „murdărească” mozaicul șters al intrării principale. T. POPOVICI, S. 5. ◊ (Prin analogie) Mă gîndeam, în bancă, la mozaicul mărunțel și pipărat al salamului. CIAUȘANU, R. SCUT. 56. ◊ F i g. Luna, ridicată peste duzi. . . , pardosea cerdacul cu un mozaic fantastic de puncte albe ce licăreau la cea mai mică adiere de vînt. ANGHEL-IOSIF, C. L. 18. Tremura un briliant de foc îmbujorînd mozaicul pe care alunecași de-a pururi în sufletul meu. KLOPȘTOCK, F. 247. ♦ (Adverbial; învechit, rar; pe lîngă verbul „a lucra”) în tehnica mozaicului¹ (1). Cina cea de taină. . . cu 12 apostoli închipuiți în trupuri mari, și acest tot lucru nu este zugrăvit, ci lucrat tot mozaic. GOLESCU, Î. 46. ◊ F i g. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îmbinare, amestec de elemente eterogene. Rousseau, Petrarca, Schiller, ce mozaic de poeți ! NEGRUZZI, S. I, 46. Spre a diseca, însă această societate atît de bălțată și a examina fiecare din părticelele ce compun ăst mozaic social, trebuie meditare. BOLLIAC, O. 248, cf. 249. Mozaic curios de tot soiul de neamuri. ALECSANDRI, ap. CADE. Strofa lui e variată, capricioasă, cîteodată un adevărat mozaic. GHEREA, ST. CR. III, 378. Un covor de petice, împletit de dumneaei, în mozaic de culori: parcă mii de flori de lînă și-au scuturat petalele, în neregulă, pe jos. BASSARABESCU, S. N. 17. Fraza nu e deci un fel de mozaic, compus din părticele (cuvinte), ci noi gîndim în fraze, pe care le analizăm în cuvinte. PUȘCARIU, L. R. I, 103. M-am trezit stingher, om înstrăinat, încrustat într-un mozaic de oameni de toată mîna. BRĂESCU, A. 211. Solidari prin instinct, acest mozaic de rase alcătuiau adesea un bloc solid cînd se credeau loviți în drepturile lor. BART, E. 290. Se vede. . . că mozaicul ciudat de nume proprii nu a apărut întîmplător în „țiganiada”. VARLAAM-SADOVEANU, 174. ♦ Compoziție de caractere tipografice deosebite. Cf. DN. 2. P. a n a l. (Bot.) Boală a plantelor provocată de un virus, care se manifestă prin apariția unor pete decolorate pe frunze, alternînd cu porțiuni colorate normal și care îi dau aspectul unui mozaic¹ Cf. DT, DN. Mozaicul tutunului. Mozaicul cartofului. DER. – Pl.: mozaicuri și (astăzi rar) mozaice. – Și; (învechit) mozaică s. f. – Din fr. mosaïque, it. mosaico.