MOȘÍC¹ s. m. (Folosit mai ales ca apelativ) Diminutiv al lui m o ș (I 1, 2); moșuleț. Moșicule ! știi prea bine că noi toate te iubim Și ca pe un tată tocma te avem și te cinstim. PANN, Ș. I, 21/7. Dar ce e lumea asta, moșicule ! HELIADE, O. I, 272. Să vii sîmbătă, moșicule, că astăzi nu face boierul milostenii. FILIMON, O. I, 256. Om bun, moșicule; sînt călător. ISPIRESCU, L. 262, cf. 335. Moșicule, fă bine de pune mîna pe-o cazma și scoate-mi pustia de comoară. DELAVRANCEA, ap. CADE. Moșicule și păiețică, Vă roagă și moșiu Ionică Să-i faceți o trebșoară mică. TEODORESCU, P. P. 131, cf. A V 15. – Pl.: moșici. – Moș + suf. -ic.