MOȘMON͹ vb. IV. I. I n t r a n z. și r e f l. A se mișca încet, greoi; a lucra neîndemînatic, fără spor, a se necăji să facă ceva, a se m ocăi (1), a se mocoși. Pe cînd el moșmolea la nojița opincii din stînga, iată și căpitanul dejurnă. SLAVICI, N. II, 233. Fie, mormăi podarul, moșmonindu-se să lege podul la streajăn. CONV. LIT. XLIV₁, 41. Haiti, acu îl întoarce îndărăt ! Că și ăla se moșmonea, se moșmonea. PREDA, M. 223. ◊ T r a n z. El moșmonea ceva furios la hamuri: le roseseră șoarecii. V. ROM. iulie 1958, 42. ♦ A mînca încet (și molfăind). Cf. PAMFILE, J. II, 155. 2. I n t r a n z. A face ceva cu gesturi mărunte, neprecise (pentru a-și ascunde scopul), a m o ș c o n d i; a-și face de lucru. Ori și cît a moșmolit Duțu mai nainte de a-și face rînd de odihnă, Stanca tot l-a zăpsit că el ascunde ceva la căpătîiul patului. SLAVICI, N. II, 245. ◊ T r a n z. Ce-mi moșmonești acolo, mă rog ? TEODOREANU, M. U. 198. Ce dracu moșmolești acolo, femeie ? C. PETRESCU, Î. II, 205. ♦ T r a n z. (Rar) A învîrti, a trece de colo-colo cu mișcări mărunte. „Merișoarele” dulci, pe care le moșmonea în poală de acasă pînă la tîrg. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 3. I n t r a n z. A umbla (dibuind) încoace și încolo după ceva; s p e c. (despre animale) a adulmeca. Obicinuită a primi vizite în timpul acesta, ea nu era cîtuși de puțin mirată cînd auzi că cineva moșmolește la ușa ei. SLAVICI, N. II, 270. Prins în treabă, uncheș Runcu nu bagă de seamă că încă de mult Bălan vîrîse botul în paie moșmăind după grăunțe. SĂM. I, 109, cf. CR. III, 119. ◊ F i g. Lucirea păru că se șterge; apoi apăru în altă parte, dinspre Argeș, moșmonind. CONV. LIT. XLIII, 925. – Prez. ind.: moșmonesc, pers. 3 și (rar) moșmone (GALAN, Z. R. 204). – Și: moșmolí, moșmăí vb. IV. – Etimologia necunoscută.