MUCENÍȚĂ s. f. (Astăzi rar) Mucenică. V. m u c e n i c² (1). Sv[i]ntele măcenițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 13^r/34. Pildă sihastrilor, podoaba mucenițelor te-ai arătat. MINEIUL (1776), 176v²/8. Moaștele mucenicilor și mucenițelor, aruncate ca un gunoi în Marea Propontidei, au fost aduse cuviincios de talazuri la țărm. SADOVEANU, O. XII, 52. ◊ (Urmat de numele persoanei) Sfinta muceniță Sevastiani. . . fu pîrîtă la Domnul. MINEIUL (1776), 146^v1/7. Stradaniia și pomenirea marii mucenițe Ecaterina (sec. XVIII). CAT. MAN. II, 209. Dat în cetatea noastră Tîrgovești, sîmbătă înaintea sărbătoarei muceniței și vergurei Varvarei. ȘINCAI, HR. II, 113/6. Sf[î]nta m[u]c[e]niță Anisiia. CALENDARIU (1814), 14/25. ◊ F i g. Eu plîng atunci, căci tu-mi răsai în zare, A vremii noastre dreaptă muceniță, Copil blajin, cuminte, prea devreme, sfielnică, bălaie dăscăliță. GOGA, P. 29. – Pl.: mucenițe. – Și: (învechit) măceníță s. f. – Din slavonul мѧченица.