MUGUR s. m. 1. Organ complex al plantelor superioare, formaț din vîrful vegetativ și din frunze tinere acoperite de frunzulițe solzoase. Leamnele toate înlăuntru în mugur țin plodul ascuns. CORESI, EV. 100, cf. 107. Ia ochi, adică vîrfuri de mugur de plop. PISCUPESCU, O. 306/12. Inima sadului sau mugurul plăntei trebuie ferită ca să nu fie acoperită cu țărnă. IONESCU, C. 191/15. Cînd mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, POEZII, 241. Mugurii îmbobocesc. BOLINTINEANU, O. 113. Inima creștea de vederea mugurilor care începuseră a crăpa. SLAVICI, O. II, 30. Răsări. . . un smochin mare, cu roadele, unele în mugur, altele în floare. ISPIRESCU, L. 189, cf. CERNA, P., 12. Unele băbărese adună și muguri de prun. PAMFILE, CR. 6. Muguri au dat pe ram. BACOVIA, O. 189. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea In aerul mahalalei a rod. SAHIA, N. 111. Cresc mugurii și-ncep a se deschide pe rînd. SADOVEANU, O. VI, 232. Mi-e dor de-o creangă înverzită, cu mugurii sparți, cu flori albe. V. ROM. mai 1954, Mugurii de ieri, tari ca mărgăritarele, s-au desfăcut și-n locul fiecăruia joacă o creangă nouă. ARGHEZI, P. T. 21, Cf. ALECSANDRI, P. P. 312. Cucul, pînă nu vede mugur, nu cîntă (= omul înțelept nu întreprinde nimic înainte de vreme). Cf. PANN, ap. DDRF, ROMÂNUL GLUMEț, 45, zanne, p. i, 445. (Cu sens colectiv) Mîncarea lui era mugur și miiare sălbatecă, tetraev. (1574), 203. Tot într-acelaș pom mugurul crepa, frunza se dezveliia. CANTEMIR, IST. 126. Aflînd . . . o mică peșteră lăcui într-însa, hrănindu-se cu mugurul copacilor. MINEIUL (1776), 18^v2/6, cf. ODOBESCU, S. III, 77. Măriuca, de cîteva săptămâni, își ținea văcuța numai pe mugur. AGÎRBICEANU, S. P. 33. La pădure mi-a plecat, Mugur verde-a scuturat Mieilor Și oilor. TEODORESCU, P. P. 204, cf. 271. Mănînc mugur păltinele Și cînt codrului cu jele. ȘEZ. I, 140, cf. IV, 22. ◊ F i g. Înnăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. CAMIL PETRESCU, U. N. 19. În inima ocnașului încolțea. . . cîte un mugur de sălbătăcie la fiecare zăngănit de carabină jandarmerească. POPA, V. 89. El îi mulțămi în gînd și-n suflet pentru aceste vorbe, ca și pentru toată fericirea pe care o bănuia că i-o pregătește, care de fapt se afla în el: muguri și flori care erau în sevă. SADOVEANU, O. IX, 12. Pe întreg întinsul patriei dragi, biruie mugurii vieții noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 830. ◊ E x p r. (Regional) A fi ca mugurul brumat = a fi trist, posomorit. Cf. ZANNE, P. I, 219. ♦ F i g. Copil, progenitură, urmaș. [Bunica] vrusese să rămînă numai cu băiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. STANCU, D. 6. 2. (Regional) Boboc (de floare). ALR SN III h 660. ♦ P. e x t. Floare de salcie (ALR I 990/940), de papură (ib. 1 907/424), de alun (ib. 990/200, 251, 394).** P. e x t. Mlădiță (1). Cf. ALR I 971/302, 851. 3. Extremitate rotunjită a anumitor organe sau părți ale corpului animalelor. V. v î r f. Un berbecuț alb și creț, cu mugurii cornițelor abia rotunjite sub blana frunții. C. PETRESCU, R. DR. 56, cf. PARHON, B. 129. Muguru țiței. ALR II/I h 60/228. ♦ Excrescență mică, de natură patologică, formată pe unele organe. DM. 4. Parte a pieptului dintre picioarele de dinainte, la vitele cornute. DM. – Pl.: muguri. – Și: múgure s. m. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, ALR I 970. – Cf. alb. m u g u l l.