MUGUREL s. m. Diminutiv al lui m u g u r. 1. Cf. m u g u r (1). Cf. VASILIU, C. 143. Frunză verde mugurele, Pe deasupra casei mele Trece un cîrd de turturele. ȘEZ. XXII, 93. ◊ (Cu sens colectiv) Vino jos la izvorel, Să mîncăm noi mugurel. HODOȘ, P. P. 92. Te văd, bade, lîngă boi: Cum îi paști pe mugurel, Numai singur, singurel. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ (Regional) Mîțișor de salcie (Nucșoara-Cîmpulung). Cf. ALRM II/I h 261/784. 2. (Regional) Cf. m u g u r (3). (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Taci, fiule, nu scînci, Că maica ție ți-o da Doauă mere, Doauă pere, Doauă țîțe mugurele. PAMFILE, CR. 69. 3. (Regional) Motiv decorativ cu care se împodobesc fețele cojoacelor, ale pieptarelor etc. (Rășinari-Cisnădie). PĂCALĂ, M. R. 515. 4. (Regional) Partea cea mai curată, cea mai aleasă a făinii. V. l a m u r ă. Mama, frămîntînd în albie nouă mugurele de la nouă feluri de făini, . . . răspunde. ȘEZ. XX, 119.Pl.: mugurei și (regional, n.) mugurele. – Și: (regional) muhurél s. n. VASILIU, C. 143. – Mugur + suf. -el.