MUNTIȘOR s. m. Diminutiv al lui m u n t e (1); munticel, (rar) muntuleț. O baltă, ce este între patru dealuri, dincolo de muntișoru ăla ce se vede. GORJAN, H. I, 63/30. Doi ascuțiți munțișori. NEGRUZZI, S. I, 196. O vale ce se întinde . . . între două șiruri de munțișori umbroși. id. ib. 213. Ca un crater ce arde și-neacâ în văpaie De felurite fețe vecinii munțișori. BOLINTINEANU, O. 204. Dornele-s numai pîraie, numai munțișori cu brazi, numai tăpșanuri și așezări de sate. SADOVEANU, B. 151. Munțișori mărunți. . . împresură Deva. id. O. X, 393. – Pl.: munțișori. – Munte + suf. -ișor.