MURUIT, -Ă adj. 1. (Despre pereți, pardoseli etc.; p. ext. despre case) Uns, lipit, netezit, fățuit cu muruială (2); (regional) spoit (cu var, humă), văruit. Și era frumos lucru o casă muruită în Sărăceni. SLAVICI, N. I, 20. Împrejurul cuptorului, la înălțimea obicinuită a unui scaun, se află un loc de șezut, din cărămidă, „muruit” . . . și, de asemenea, văruit. PRIBEAGUL, P. R. 26. Șase bordeie muruite stăteau tupilate în fundul poienii. SADOVEANU, O. I, 276. Un fulger scăpără și lumină păreții muruiți. id. ib. 139, cf. CHEST. II 214/3. ♦ A vopsi, a colora. Jirtva giuruită, în alb cu negru muruită, o pofti. CANTEMIR, IST. 143. 2. (Regional) Murdar (1). Cînd veni bărbat- său . . . și-și văzu țoala batjocorită și moroită ca vai de lume, se luă cu mîinile de păr. SĂM. IV, 766. – Pl.: muruiți, -te. - Și: (regional) moroít, -ă adj. – V. murui¹.