MUSTRARE s. f. Acțiunea de a (se) m u s t r a¹. 1. Exprimare (prin cuvinte) a nemulțumirii față de atitudinea, de faptele cuiva, d o j a n ă, c e a r t ă; p. e x t. cuvinte care exprimă o asemenea nemulțumire. Cf. m u s t r a¹ (2). Cei ce era răstigniți cu el cu mustrare huliia pre el. N. TEST. (1648), 63^r/7. Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie Vodă, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul. M. COSTIN, O. 46. Rușine și necinste, feațe ocărite Pizmașii miei să pață și mustrări cumplite. DOSOFTEI, PS. 24/4. Sfînta ta mustrare să mă-ndrepteaze. id. ib. 54/7. Spre mustrare zicea D[u]mn[e]zău jidovilor pren Isaiia. BIBLIA (1688), [prefață] 8/5, cf. 368²/24. Înaintea pedepselor le dau totdeauna cîte o mustrare care face pe vinovat a le primi ca o îndreptare. IST. AM. 18^v/15. Ne-ai făcut să înțelegem glasul tău cel părintesc prin mustrări bine cuvîntate și potrivite cu greșalele noastre. MARCOVICI, D. 4/21. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări a oamenilor. DRĂGHICI, R. 80/11. Cu-atîtea mustrări crude, spune-mi, faci vreo ispravă ? CONACHI, P. 281. După mai multe mustrări ce primi de la soțul său . . . , căzu iar în ispită. NEGRUZZI, S. I, 79. Aș ave poate a-mi face o mustrare . . . că în sinodul generale n-am rezervat elementului laic un loc îndestul de larg (a. 1865). URICARIUL, X, 379. Mustrările ce-mi faci nu le merit. BOLINTINEANU, O. 338. Toate sînt scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale și, pe lîngă unele mustrări meritate, cu bunăvoință pentru noi. MAIORESCU, CR. III, 22. La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I, 91. Pentru fiecare oaie el avea . . . cîte o mustrare, după cum și ea stătea la muls. GANE, NJ. II, 40. Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. Am plîns . . . Dar nu pentru mustrarea ta. COȘBUC, P. I, 298. Toți se-ntrebau . . . Ce poate fi acel fior misterios care venise Să turbure, ca o mustrare, pacea lor de mai nainte. DENSUSIANU, L. A. 62. Socoti mustrarea drept o aluzie la buna lor stare. C. PETRESCU, C. V. 226. Chiar astăzi mă făcu să mănînc mustrare și urechială de la părintele Macarie. STĂNOIU, C. I. 114. În fiecare mișcare a lui, în fiecare vorbă despre lucruri străine, ea simțea mustrarea neînduplecată. SADOVEANU, M. 124, cf. id. E. 220. Aprecierile elogioase alternează . . . cu mustrări prevenitoare. V. ROM. noiembrie 1954, 159. Mustrarea ce i-o face înțeleptul Vine mai frumos cîrmită decît otova, de-a dreptul. ARGHEZI, S. P. 9. Vino, bade, sările, De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata. JARNIK-BÎRSEANU, D. 269, cf. PODARIU, FL. 22. Cel ce urăște mustrarea niciodată se-ndreptează. ZANNE, P. VIII, 378. ◊ F i g. Colo, spînzură în aer, pe copaci . . . Cuiburi cu totul ferite de a vremilor mustrare. CONACHI, P. 298. ◊ L o c. a d j. De mustrare = mustrător, dojenitor. Tonul ei de mustrare dovedește că nu mă mai respectă atîta. IBRĂILEANU, A. 45. Mama le făcu semn cu degetul la gură și cu un ochi de mustrare, să tacă. BASSARABESCU, S. N. 164. ◊ L o c. a d v. Cu mustrare = cu reproș. Dumneavoastră, după cît înțeleg eu, nu prea vorbiți bine românește – zise Artemie cam cu mustrare. STĂNOIU, I. 51. ◊ E x p r. (Învechit) A da în mustrare = a mustra¹ (2). Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare. DOSOFTEI, ap. GCR I, 212/11. ♦ Una dintre pedepsele disciplinare aplicate pe linie administrativă sau politică, pentru abateri mai puțin grave. Cf. LEG EC. PL. 279. Primiți mustrări și avertismente de la forurile superioare. V. ROM. ianuarie 1954, 77. 2. (Adesea urmat de determinările „de cuget”, „de conștiință” sau „cugetului”, „conștiinței”) Părere de rău; remușcare, căință. Eu sînt nemulțămitoriu, mustrarea aceasta îm va otrăvi viața. BELDIMAN, N. P. I, 159/2. Au dezbrăcat țara fără cea mai mică mustrare de cuget. id., ap. LET. II, 442/34. Se chinuiește de mustrarea cugetului. MARCOVICI, C. 19/4. Acum ce trebuie să facă ? l-au întrebat Robinson rușinat și plin de mustrarea greșelii sale. DRĂGHICI, R. 13/21. Un om fără mustrare de cuget. id. ib. 66/8. Această nelegiuită . . . Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat. CONACHI, P. 121. N-ai mustrare de cuget ? Nu-ți pare rău ? NEGRUZZI, S. I, 30. Mustrarea de conștiință dispăru de la dînsul întocmai ca fulgerul. FILIMON, O. I, 104. Pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget. id. ib. 113. Să chemi cumplita moarte și ea l-a ta chemare Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare. ALECSANDRI, POEZII, 305, cf. id. T. II, 166. După ce a venit aici, își trecea zilele în lacrimi și în rugăciuni, ca și cînd o mare mustrare de cuget o gonea. BOLINTINEANU, O. 349. Mai multă mustrare am simțit în cugetul mieu decît oricînd. CREANGĂ, A. 70. Intrigantul . . . se ucide el însuși de mustrarea cugetului. CARAGIALE, O. V, 258. Mustrarea conștiinții fu condamnat s-afrunte. MACEDONSKI, O. I, 256. Spun Poveștile că-n urmă mustrarea conștiinții S-a prins de el. COȘBUC, P. II, 180. Te îmbia cu un susan ca să fie liber să ronțăie și el, fără mustrare de conștiință, două. PAS, Z. I, 165. ◊ F i g. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. 3. (Învechit) Cîrteală, murmurare (3); păcat. Cade-să [preotu]lui să aibă și laudă de om bun, de cei necredincioși, ca să nu cază în mustrare și în lațul vrăjmașului (cca 1618). GCR I, 47/14. Fiți ospătători unii cătră alalți fără mustrare. N. TEST. (1648), 185^r/24. – Pl.: mustrări. – V. mustra¹.