MUZICANT, -Ă s. m. și f. 1. Persoană care execută piese muzicale (la un instrument); (învechit) muzic (1), (regional) mujicaș, muzicuș. Acea mare sumă de muzicanți. CĂLĂTORIE, 31^r/14. O armie de muzicanți. VÎRNAV, F. 163^t/22. Un orhestru de 110 muzicanți alcătuia armonia liturghiei. AR (1829), 144²/34. Un bun declamator este pentru o limbă aceea [ce] este și un bun artist muzicant pentru executarea unei bucăți muzicale. CR (1834), 282¹/44. Și pe-acolo or fi mojicanți, degeaba, n-au haz. ALECSANDRI, T. 990. Bande de femei muzicante. ODOBESCU, S. III, 110. Organe, fluiere, chitări . . . și alte multe de-alde astea cîntati într-o unire, de râmîneau marți cei mai buni muzicanți din lume. ISPIRESCU, L. 237. Muzicanții, înfierbîntați de șampania trimisă . . . , păreau atinși de paroxismul delirului acrobatic. C. PETRESCU, C. V. 311, cf. id. Î. II, 193. Au venit apoi muzicanți turci, cu țimbale și flaute. SADOVEANU, O. XI, 336. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Cîmpiile de astăzi sînt ele mai mănoase Decît cele antice ? . . . Broasca mai muzicantă în bălțile stufoase ? ALEXANDRESCU, O. I, 270. ◊ F i g. Orchestra aeriană și plină de farmec, pe care o alcătuiesc, în miezul înflăcărat al zilei, muzicanții înaripați și fără de număr ai lui Dumnezeu. HOGAȘ, M. N. 116. ◊ De-a muzicanții = numele unui joc de copii. Cf. PAMFILE, J. I, 51. 2. Persoană care cunoaște muzica (1), care se ocupă cu muzica, care are talent la muzică; p. e x t. compozitor. Muzicant, cel ce știe muzica. VÎRNAV, L. 138^v/4. Natalia mea este muzicantă din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I, 75, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. [Era] înconjurată de tineri aleși și felurit înzestrați . . . Unul e muzicant, altul profesor, altul sculptor. SADOVEANU, E. 239. – Pl: muzicanți, -te. – Și: (regional) mozicant, -ă, mozgant, -ă (com. din TECUCI) s. m. și f. – Din it. musicante, germ. Musikant.