MUZICUȚĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat prin „de gură”) Mic instrument muzical de suflat, format dintr-un șir de tuburi cu ancii de metal, închise într-o cutiuță îngustă, paralelipipedică ; armonică de gură, (regional) muzică (5). Cînta . . . cu muzicuța. PAS, Z. II, 93. În tabăra tractoriștilor nu se mai auzea decît cîntecul din muzicuță. MIHALE, O. 159. 2. (Impropriu) Camerton. Învățătorul Trandafir . . . își scoase din buzunărașul de la jiletcă „muzicuța”, suflă în ea o notă dulce și ne puse să cîntăm. SADOVEANU, E. 110. 3. (Cu determinarea „mecanică”) Flașnetă. Același ritm timid și melancolic de muzicuță mecanică picurînd într-un salon cu mobile decolorate. TEODOREANU, M. II, 39. 4. (Argotic) Gură (considerată ca un organ al vorbirii) (bUL. FIL. VI, 123, GR. S. VII, 120) ; p. e x t. zgomot, gălăgie. Mai tacă-ți muzicuța. Com. din ȚEPEȘ VODĂ – CERNAVODĂ. ◊ E x p r. A avea muzicuță = a vorbi (mereu, excesiv) Cf. BUL. FIL. IV, 168.II. (Regional; în forma mozincuță) Numele unui dans popular (Pîrîu de Vale – Tîrgu Jiu). H VI 233. – Pl.: muzicuțe. - Și: (regional) mozincuță s. f. – Muzică + suf. -uță.