MUȚUNACHE s. m. 1. (În teatrul de marionete) Păpușă care reprezintă un personaj amuzant sau grotesc. V. m a r i o n e t ă, m a i m u ț o i. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pînă la ceafă . . . Parcă sînteți un muțunachi. ALECSANDRI, T. 885, cf. 1 059. Radu se îndoaie nervos și trăsăturile feței i se frîng scurt, ca ale unui muțunache tras de sfoară în jos. CAMIL PETRESCU, T. II, 79. ♦ Epitet depreciativ pentru un tînăr spilcuit, ridicol și ușuratic; (familiar) filfizon, fante, țafandache. Muțunachi ăsta cică i-a spus curat: „Da ce-ai crezut, că ți-am luat fata pentru ochii ei? ” VLAHUȚĂ, D. 283. Îmi face vină că mă îngraș, că nu port straie ca primii amorezi de film. Ar vrea să mă vadă un muțunache. C. PETRESCU, O. P. I, 71. Ce știam eu pe-atunci? Eram un mucos prost, un muțunachi. BART, E. 26. Văzură că un muțunache se zborșea în apropiere. PAS, Z. II, 208. ♦ (Regional) Termen de alintare pentru o ființă drăgălașă sau pentru un obiect mic, delicat. Cf. BARCIANU, ALEXI, W., PASCU, S. 400. Vino-ncoace, moținachi. SĂGHINESCU, V. 60. 2. (Învechit) Reprezentare (plastică, decorativă etc.) miniaturală a unei persoane. V. f i g u r ă, p o r t r e t. Două calăfuri de imamele cu muțunachi, tij, cusute cu fluturi, de copile. ALECSANDRI, T. 433. – Și: muțunachi, (regional) moținachi s. m. – Din ngr. ◊ μουτζουνάϰι (diminutiv al lui μούτζουνον „figură, față”).