MÎLOS, -OÁSĂ adj. Plin de mîl (1), cu mîl, nămolos, mocirlos, (rar) m î l i t u r o s; lutos, argilos. Tisa este o apă mîloasă pe margini. NECULCE, l. 141, cf. LB. Prutul tulbure și mîlos. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Apa clară a muntelui crescînd se tulbură de lutul pâmînturilor mâloase și cu greu ne-o putem închipui în puritatea ei primitivă. IORGA, L. I, 8. Cel mai bun pămînt pentru cînepă trebuie să fie gras, adecă mîlos. PAMFILE, A. R. 165. Pămînt mălos, ATILA, P. 64. Am sărit pîraie mîloase care curgeau pe sub sălcii neclintite. SADOVEANU, O. I, 96. În fund, unde pămîntul e totdeauna umed și mîlos, a crescut înalt stuful. STANCU, D. 64. Mureșul crescuse, curgea mîlos, acoperit de spume și zburături de lemn. T. POPOVICI, S. 105, cf. ALR I 426/266, 283. ♦ (Rar) De mîl (1), caracteristic mîlului. Îl izbi plăcuta răcoare vegetală și mirosul mîlos al apelor Mureșului. T. POPOVICI, S. 219. ** (Regional, despre ape) Cu gust rău, sălciu. Cf. ALR I 798/283, 558. - Pl.: mÎloși, -oase. – Și: (prin Transilv.) melós, -oásă (A II 6, 11), molós, -oasă (ALR i 426/266) adj. – Mîl + suf. -os.