MÎNTUÍNȚĂ s. f. 1. (Astăzi rar) Mîntuire (1). Pentru ceia ce . . . să trudesc și ceia ce-s în robie, și de mîntuința lor D[o]mnului să ne rugăm. DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39. Am avut nădejde de mîntuință din mîinile turcilor (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 107/13. Nu să poate nici o mîntuință fără primejdie și făr-de pagubă. IST. Ț. R. 24, cf. 22, 25. Purtînd de grijea mîntuinții acestor crivățeane năroade. CANTEMIR, HR. 21, cf. KLEIN, D. 376, BUDAI-DELEANU, Ț. 381, lb. Trebuia să caute împregiur de sine și să veadă, nu cumva resare și pentru el o zi de mîntuință. BARIȚIU, P. A. I, 153, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Starea noastră tristă cere mîntuință Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, ap. TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III, 419. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Își mai încordă dară și cele mai de pe urmă puteri ale sale și ale calului, ca să ajungă să vadă ori de nu-și va afla aici mîntuința. SBIERA, P. 227. 2. (În limbajul bisericesc; astăzi rar) Mîntuire (2). Credința cea bună agoniseaște măntuință sufletului. VARLAAM, C. 181, cf. 235. De multe cuprins năpăști cătră sf[i]nția ta năzuiesc mîntuință cerând, o maică. DOSOFTEI, ap. GCR I, 214/17, cf. id. PS. 31/5. Din cuvîntul lui D[u]mnezău iau mîntuință (a. 1683). GCR I, 270/13. Pentru mîntuința sufletului lui din muncile veacinice. . . să să fie rugat. CANTEMIR, HR. 195. Lucrurile cele ce ar fi spre folosul mîntuinței sufletelor voastre. ANTIM, P. 126. Celălalt. . . lasă răutatea și iar să întoarce pre calea mîntuinței. id. ib. 169. Multe mijloace ni-au arătat marele și prea înaltul D-zeu cătră sufleteasca măntuințâ și cătră viața cea de sus și vecinică (a. 1756). URICARIUL, X, 210. Să se facă această rugăciune cătră D[u]mnezeu pentru mîntuința ta. MAIOR, P. 139/19. În cazuri cînd se pare periclitată chiar mîntuința sufletelor, atunci oamenii se împlu de ură și răzbunare. BARIȚIU, P. A. I, 219, cf. 397, PANN, P. V. II, 25/13. ◊ Semnul mîntuinții = crucea. Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerei, nădejdea suferinței. ALEXANDRESCU, O. I, 79. Mîntuința lumii = anul nașterii lui Isus Cristos. Vleat de la Adam 7206, iară de la mîntuinta lumii 1 698. CANTEMIR, ap. GCR I, 322/18. 3. (Învechit) Dezvinovățire, scuză, justificare. Au dăruit solul pre carele îl prinsese și l-au slobozit, primind mîntuințele căci au cuprins Chilia. ȘINCAI, HR. II, 46/19, cf. 318/8, I, 297/35. Să nu aibă nici o mîntuință de nu vor fi fiii lor buni. MAIOR, D. 26. Ele. . . arătîndu-mi mii de mîntuințe, să căia căci nu mi-au ascultat. BĂRAC, ap. TDRG. – Pl.: mîntuințe. - Și: (regional) măntuínță s. f. – Mîntui + suf. -ință.