MÎNUȚĂ s. f. Diminutiv al lui m î n ă¹. 1. Cf. m î n ă¹ (I 1). Cf. LB, BARCIANU, V., LM. Parcă simțea mînuțele-i calde și înguste în mîinele lui. EMINESCU, N. 37, cf. id. O. IV, 98,Privește în tăcere cum copilul se joacă cu mînuțele lui. SLAVICI, N. I, 42. Fata își lăsă mînuță aspră . . . între degetele flăcăului. SADOVEANU, E. 124, cf. id. O. IX, 72, XI, 327. Și gropșoară câ-i făcea Cu însuși mînuța sa. JARNIK-B]RSEANU, D. 495. Cu mînuță m-o scaldat. ȘEZ. III, 158. Dragile mamii mînuțe, Cum n-or mai face trebuțe. MARIAN, Î. 321. De mînuță o-au lăsat Și-n apă s-a aruncat. BUD, P.P.10. ◊ E x p r. Sărut mînuțele (sau mînuța) v. s ă r u t a. 2. Cf. m î n ă¹ (I 2). Să vii. . . Să te miluiesc și eu C-o mînuță de tărîță. JARNIK-BÎRSEANU, D. 261. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul determinat, de care se leagă prin prep. „de”) Se miră cum poate ca într-o mînuță de om ca dînsul să fie o putere așa de mare. SBIERA. P. 178. – Pl.: mînuțe. – Mînă¹ + suf. -uță.