NĂBOI³ vb. IV. (Regional) 1. Intranz. și refl. (Despre ape) A ieși de sub gheață (cînd se încălzește vremea) sau din matcă, a se revărsa, a inunda; a năvăli (2). Murat pînă la piele și înghețat hăt bine, căci năboise apa în toate părțile. creangă, a. 24, cf. conv. Lit. xliv₂, 619. Apele au năboit și turca a înotat, dar de la o vreme n-a mai putut. pamfile, cr. 177. Apele au năboit furioase. voiculescu, p. i, 49. Apele ce năboiau dinspre Dunăre se învăluiau lin, umplînd o baltă veche. sadoveanu, o. xviii, 579, cf. 636. Nici nu auzise el despre asemenea locuri înalte și pietroase, țancuri de stîncă și cu pîraie reci năboind în clocot și spume prin codri de brad. v. rom. februarie 1954, 7, cf. alr sn iii h 825, a vi 26. Gheața a început a se muia și apa a năbuit în toate părțile. Mat. dialect, i, 183. ◊ (Prin extensiune; despre alte lichide) Atunci sîngele cerbului odată a și-nceput a curge, ...năboind în groapă peste Harap Alb. creangă, p. 226. li năboise sîngele deasupra carîmbului cizmei. sadoveanu, o. xvii, 264. ♦ Tranz. A umple, a acoperi. Își șterse cu mîna sudoarea rece ce-i năboise fruntea. mironescu, s. a. 76. 2. Intranz. (Despre ființe) A se năpusti (2), a invada. Că năboiesc streini peste tine cu mărfurili lor ali bune și frumoase. jipescu, o. 68, cf. 37. Cei dintăi fugari ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac. sadoveanu, o. xiii, 1016, cf. 23, xii, 328. În acel ceas mistreții nici nu văd, nici n-aud. Năboiesc pe unde apucă, dînd cu colții. id. ib. xvIII, 90. Năboiseră parcă toți din Porumba și din satele vecine. beniuc, m. c. i, 398. Să năboiască asupra așezărilor omenești, să strivească țestele pruncilor. camilar, n. ii, 183. 3. Refl. A transpira, a asuda (Turnu-Severin). cf. l. rom. 1960, nr. 5, 35. 4. Intranz. (Despre plug) A se împotmoli (Secuiu-Craiova). h v 148. – prez. ind.: năboiesc. – Și: năbui vb. IV. – v. năboi¹.