NĂDUȘIT, -Ă adj. 1. Transpirat, asudat. Așa nădușit să alergi în baie și să te speli bine. gorjan, h. i, 47/20. Cu părul vîlvoi, foarte aprins și nădușit la față, Cezar Priboianu stă la o masă, plecat pe un teanc de foi pătrate de hîrtie. vlahuță. o. a. iii, 20. (Bogdan dă să-i sărute mîna. Ștefan îl oprește.) Prea e caldă și nădușită. delavrancea, o. ii, 58. Flăcăii... își plesnesc tureacii cizmelor cu palmele nădușite. rebreanu, i. 12. E... un miros de corpuri nădușie. camil petrescu, t. ii, 68. O trăsură se opri la scara antreului, cu un cal nădușit. brăescu, a. 57. Îți lua între labele nădușite cartea de care vreai să scapi. arghezi, b. 50. Vizitiul, înspăimîntat, izbi caii nădușiți. stancu, r. a. iii, 269. Scoase cu mîna nădușită un bănuț de aur. tudoran, p. 20, cf. 14. Venea în fugă, nădușit, cu cămașa scoasă din pantaloni și părul căzut pe ochi. v. rom. octombrie 1958, 71. Iată că se găsise un om nădușit și gras... care-i ținea pe loc. barbu, ș. n. 119. Ce ți-e calul d-asudat Și șoimeii festeliți, Ogăreii ciopîrțiți Și dulăii nădușiți. teodorescu, p. p. 70. Cal nădușit. alr i 1 111/28, cf. 1 111/159, 708, 725, 727, 898. 2. (Învechit și popular) (Aproape) sufocat. De mare măhnire simțindu-și inima nădușită, chiemă împrejurul său toți boiarii. maior, p. 124/7. Taci, strigă cu glas nădușit și tremurînd vecinul meu. negruzzi, s. i, 236. Din zid că ieșea Un glas nădușit, Un glas mult iubit. alecsandri, p. p. 192. Iar cînd m-am trezit, M-am simțit... De gur-amuțită, De nas nădușită, De ochi orbită. marian, v. 122. ◊ Fig. Grozav porni a plînge cu pieptul nădușit. i. negruzzi, s. ii, 135. (Adverbial) Trăiește cu năduv, trăiește nădușit. șez. ix, 146. ♦ (Rar) Care fierbe bine acoperit, în abur; înnăbușit. Prin jud. Tecuci, femeile cari au pete și pistrui pe față se spală cu zeamă scoasă prin fierberea nădușită, fără apă, a pelinului. pamfile-LUPESCU, CROM. 201. – pl.: nădușiți, -te. – v. năduși.