NĂFRĂMUȚĂ s. f. Diminutiv al lui năframă (I); (regional) năfrămea, năfrămioară, năfrămiță, năfrămucă. Se așază mireasa pe un scaun cu fața cătră ușă și oaspeții aici i-aduc... unul sau doi pruncuți pe brațe, cărora ea le donează maramuțe. marian, nu. 642. A dat lui Prier Negru... o năfrămuță. coșbuc, p. ii, 175. Ea dă să-și usuce sudoarea c-o năfrămuță subțire. f (1900), 543. Să-mi dai tu năfrămuța ta albă și curată și-mi va fi de mare ajutor. agîrbiceanu, s. p. 21. Lelea seceră la grîu, Năfrămuța-i arde-n brîu. mîndrescu, l. p. 92. Năfrămuța ta cea nouă am visat-o ruptă-n două. reteganul, tr. 103, cf. 145. Năfrămuță ruptă-n cinci, Plin e codrul de voinici. marian, î. 37, cf. gr. s. vi, 241, arh. folk. vi, 297, alr sn iv h 1 202. Am pierdut două năfrămuțe. MAT. dialect, i, 183, cf. 82, 262. Năfrămuță cu vărguță, Ș-o cuprins badea drăguță. folc. Transilv. II, 447. ◊ (Regional) Năfrămuță de grumazi = cravată. coman, gl. – Pl.: năfrămuțe. – Și: mărămuță (cv 1950, nr. 1, 33), maramuță s. f. – Năframă + suf. -uță.