NACAFA, nacafale, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Capriciu, toană; pretenție, preocupare. I-i dragă doamna lui, care-i tînără și cu multe nacafale. SADOVEANU, O. L. 254. Pentru izbînda legămintelor... dator era să-și calce pe inimă, răbdîndu-i cu abnegație toate nacafalele. C. PETRESCU, A. R. 17. Păcat că nu m-au dat să-nvăț filozofia! eu ieșeam filozof, să nu crezi că spun mofturi! filozof: asta era nacafaua mea, nu negustor! CARAGIALE, O. II 346. 2. Necaz, belea, pacoste. (Atestat în forma năcăfa) Și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. CREANGĂ, A. 22. 3. (Popular) Bir; tain. Și-mi cerea, măre, cerea, Nacafaua cînd făcea, Tot de casă, Vacă grasă. TEODORESCU, P. P. 578. – Variantă: năcăfa s. f.