NECLINTIRE s. f. Negativ al lui clintire; stare de nemișcare, imobilitate, fixitate, nemișcare; înțepeneală, rigiditate; fig. soliditate, stabilitate, trăinicie. Ochii mi-au pierdut vedere, Gura s-o-nchis spre tăcere, Obrajii în veștezire, Mînile în neclintire. conachi, p. 160. Și nefiind cineva fizionomist putea, fără a se greși, să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată și neclintirea figurei sale. negruzzi, s. i, 17. Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas. alecsandri, poezii, 18. Acum bag eu de seamă ce neclintire-i în aer și ce tăcere. vlahuță, o. a. 426. Vînturile trebuiau să-și sfărîme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn. hogaș, m. n. 170. O mîță mă privi de pe acoperișul de olane. Era neagră și-i sticleau ochii ațintiți, într-o neclintire desăvîrșită. sadoveanu, o. vi, 553, cf. x, 274, 492. Femeia rămase o clipă în neclintirea ei, trăsnită. vornic, p. 85. – pref. ne- + clintire.